De ce ne ascundeţi lumina?

De ce ne ascundeţi lumina,
când nouă ne e sete de noapte?
Furăm visele ascunse de ceaţă
pentru a fi mari sculptori ai destinului,
spre ai da o faţă mai atrăgătoare,
căci noaptea ne-a făcut pe toţi artişti,
iar locuri de muncă sunt tot mai puţine.
Să-ncercăm oare pe Marte?


De ce ne ascundeţi lumina,
Pustiul ne-mbată, a cui este vina?
Să ieşim toţi în stradă, să facem cutremur
să reconstruim Babelul ,să detronăm tot cerul,
apoi să-mpărţim frăteşte, puterea.
Mie jumăta-te, iar vouă restul…


De ce ne ascundeţi lumina,
Voi nu ştiţi că asta ne este menirea?
Urcaţi-vă tineri pe munte,
Se dă de pomană azi minte,
Poate aşa vor tăcea toţi poeţii!
Ce naiba, să trecem pe Soare cu dreptul!

Istoria vieţii

Mi-ai pus pe buze iubirea, pentru a zâmbi,
mi-ai şoptit în suflet să trăiesc,
iar pentru a mă ajuta, mi-ai dăruit viaţa,
pentru a trăi...

M-ai luat de mână şi mi-ai dat aripi ,
ştiai că trebuie să merg, să descopăr,
iar pentru a te găsi,m-ai învăţăt jocul cuvintelor,
spre a vorbi...

M-ai învăţat să cânt, să-nvăţ ce-i omenirea,
să-mi scriu pe cer lumina, povestea mea cea lină,
iar pentru a-ţi scrie ţie scrisori cu a mea tăcere,
m-ai învăţat să plâng,
pentru a-ţi vorbi....

m-ai laut de mână spre a alerga prin timp,
ai apărut din zâmbet făcând totul un vis,
iar alături de al tău suflet am ales să trăiesc,
pentru a iubi, iubit să fiu mereu....

M-ai părăsit se pare, iubirea ta s-a stins,
trecuta timpul rece, iubesc sprea fi iubit,
de acolo sus în ceruri, tu îmi trimiţi scrisori,
povestea mea trăieşte
acolo, între nori...

Trăiesc!!!

Trăiesc. Culeg vise din copacul vieţii,
pictez cerul meu cu amintiri
lăsându-mă purtat de vânt, spre a zbura,
spre a fi eu, tânărul din mine,
cel ce vrea să învingă viaţa cu un zâmbet.

Trăiesc. Mi-ai scris asta în prima rază de soare
ce mi-a atins ochii dornici de viaţă,
mi-ai şoptit asta în cântecele triste ale vieţii,
iar acum mă trimiţi şi pe mine să cânt
un nou refren scris cu zâmbete muzicale.

Trăiesc. Mi-ai arătat asta în norii ce mi-ai trimis
Pentru a-mi răcori viaţa arsă de soare,
mi-ai deschis ochii pentru a vedea zâmbete false
ce au nevoie de viaţă, de-o casa,
iar eu, în zborul meu le culeg
pentru a le a viaţă şi o casa,
pentru a trăi….

Pustiu


Pustiu…o lume ce arde,
fugind de potopul ce vine
din visele celor ce urcă peste noapte
şi plini de talent, pictează cu sânge,
pădurea şi lumea, ce râde, ce plânge,
într-un cântec plin de note grave,
de acorduri zburând pe hârtia pictată de moarte
şi ritmuri ce ies din chitarele sparte,
parfumând aerul greu al dimineţii
cu clipe pustii şi sute de ofuri.

Pustiu - o inimă rece promite iubire
şi scrie pe stele că ea e menirea
dar literele seci pictate în noapte,
s-au dus…s-au dus cu furtuna venită
şi-n urmă a rămas o inima tristă,
ce aşteaptă iubire…

Pustiu - pustie lumea, pustie menirea.

Măştile voastre

De la geamurile pline de sudoare îmi zâmbiţi.

mă încurajaţi să merg mai departe,

să nu mă opresc la prima adiere de singurătate.

Voi, cu chipurile voastre, veţi merge cu mine,

până la primul bar, să vă fac cinste.

În parc, chipurile vesele poluează băncile.

Unul mă cheamă să iau loc,

să descopăr noi prieteni plictisiţi,

ce aşteaptă să le împrumut idei,

dar, de fapt, nu vor decât pe drumul lor să merg.

Acasă, îmi zâmbeşti din pragul uşii,

mă pui să-ţi ascult inima înnebunită,

mă iei de mână şi mă ameţeşti

cu săruturi pline de iubire.

Vrei să mă tulburi cu dragostea ta.

Privindu-te în ochi, te văd.

Îţi văd inima, şi buzele, şi iubirea.

Tot ce aştepţi e să mergem undeva noi, noi doi,

s-o facem lată. Asta vrei.

Asta vreţi toţi, cu măştile voastre.