Scriu…scriu fără întrerupere,
umplu foia albă cu lacrimi,
lacrimi negre,lacrimi mute,
lacrimi albe,lacrimi surde…
Plutesc pe un râu în flăcări
ce-şi urmează cursul lui sălbatic,
neluat în seama,uitat,
curge fără întrerupere
lăsat sa curgă,să ţipe,să plângă,
să ceară ajutor într-o pădure fără viaţă,
de la munţii falnici care,
deşi sunt atât de măreţi,
sunt străpunşi şi de cel mai mic strop
ce se desprinde din el.

Scriu…scriu pe frunze moartea,amintirea,
amintirea ta plină de mărire,
plină de lacrimi ce se pierd din iubire,
ce pier pe un cer atât de negru ,
într-un anotimp al morţii,al disperării,
şi cu ele piere totul,se duc…spre adâncurile mării….

Scriu…scriu pe un cer plini de stele,
plini de poveşti ce zac acolo de secole,
scriu şi eu povestea mea,
poveste ce va pluti prin noapte,
aşteptând ca un luceafăr al nopţii,
sau poate o prinţesă dintr-un basm,
sa-i asculte glasul ei scăldat în şoapte,
să o scoată din valea uităriiunde stă zi şi noapte,
se va duce spre moarte,spre moarte….

Trăiesc pe o scenă înconjurat de actori,

de feţe diferite ,cărora trebuie să le dau un rol.

Oare acesta la ce mă poate ajuta?

Dar el,sau ea?

Nu ştiu…ce să fac?

Privesc scena cu decorul proaspăt montat;

ştiu că e cel din scena a IVa,al IV-lea act.

Dar de ce l-am gândit aşa?

Oare chiar eu l-am gândit?!

Trăiesc pe o scenă înconjurat de necunoscuţi,

de atâtea lucruri noi,costume, actori şi decor

şi încă nu-mi pot da seama ce caut eu aici,în această piesă…

Dar deodată aud o voce: „Începem?”

Nedumerit,dau din cap că sunt de acord

şi stau,privesc,ascult şi mă trezesc.

Azi am programat o repetiţie pentru un nou act,

iar eu sunt regizorul,am rolul principal.

Trăiesc pe o scenă,înconjurat de actori;

acum regizez o nouă piesă , viaţa mea,

nu cunosc pe nimeni, nu ştiu de unde au apărut,

au intrat în scenă,pur şi simplu,fără să-mi doresc.

O să-i las,să văd ce ştiu să facă;

Nu vor, oare , pur şi simplu

,să ocupe şi ei un rol în piesa mea?

Oricum, nu am încredere în toţi,

Şi dacă nu-mi plac, îi concediez şi caut alţii mai buni.

Cum va ieşi? Prost,ca de obicei ?

Sper ca mâine totul să fie bine…

Degeaba plangi

Degeaba plângi,tinere om,că ţi-ai pierdut splendoarea,

că stai acum uitat de toţi,privind în ceruri marea,

căci tu,cel ce erai stăpân pe armonii eterne,

stai trist şi-asculţi ploaia de spini ce peste tine vine.

Degeaba-ţi plângi,tinere om,istoria deşartă,

ce s-a născut spre infinit dar astăzi este moartă,

căci vei rămâne ăn final, ofloare în fereastră,

ce se va pierde într-o zi,în neagra zare albastră.

Degeaba-ţi plângi,tinere om,calvarul ce te-nalţă

şi dragostea ce ai pierdut şi te-a minţit în faţă,

degeaba umbli fără rost pe drumuri fără margini

şi tot mereu trăieşti în vise,poveşti scrise-n imagini.

A mai trecut un an iubito,

şi am fost mereu uniţi în tot,

cu-n zâmbet rist şi lacrimi mute,

lutarăm zilnic prin noroi

sătui de tot, plutind în vise,

am vrut să ajugem pân la cer,

şi-am tot fugit, prin nori şi stele

scăldaţi în infintul gol.

A mai trecut un an iubito...

copacii iar vor înverzi,

şi tot sătui de chipuri triste,

de păsări ce trec în zbor,

vor amuţi scăldaţi de umbre

şi vom pieri şi noi cu ei.

A ma itrecut un an iubito

şi vor mai trece atâtea veri,

şi vom rămâne mereu singuri

bătuţi de vânt, de ploi, de ger..

până când totul se va stinge,

dar noi, mereu, doar amândoi.

Prin stelele târzii, ce noaptea luminează,

Ţi-am scris cu lacrimi mute,iubirea ce ne leagă,

Şi chiar de o furtună , grădina ne-a ucis

Iar florile învinse, cu toate-au ofilit,

Noi vom picta grădina, cu-n nou surâs deplin.

Mie dor de tine, soare de dimineaţă,

Ţi-am scris aceasta pe munţii ce-I înalţi,

Ce obosiţi de viaţă, se pun în calea ta,

Spre a nu-ţi vedea splendoarea,

Ce livada a înverzit.

Mie dor de tine,viaţă,

Să stăm ca să privim,

Castele de ghiaţă şi tot ce-am ucis,

Pentru a ajunge în ceruri,

În lumea ce-am creat,

Din lacrimi şi suspine,cu care am luptat.

Un suflet trist

Un suflet trist, mult prea pustiu,

Prin codru plin de copaci fără crengi,

Fără frunze, fără speranţe ,

L-ai aruncat spre a se pierde

În această lume a nimănui

Dar pe care toţi o poluează,

Pentru a trăi între copacii pustii,

Unde tu vrei să mă arunci.

Dar locul meu …locul meu nu este aici,

Şi în desert,Uitat de toţi fără speranţe ,

Cu vise ce se nasc mereu,

Şi cu care vreau să-mi fac lumea mea,

În desertul ce tu nu la-i acceptat,

Şi ai lasat în urmă, doar un suflet trist…

Sunt eu

Şi ce dacă plângi?

Viaţa e lacrimi

Te lupţi pentru tine,

Te pierzi în suspine,

Te cauţi în vise,

în plăceri ce te sting,

Şi zbori printre stele

Cu aripa frântă,

Strigi către ceruri,

Unde glasuri mute

Te-ndeamna să speri în ele...

Şi ce dacă pieri?

Lumea te uită,

O floare uscată

Ramâi tristă-n umbră.

Şi al tău parfumScăldat în tăcere

Se pierde spre soare,

Iar tu...tu, zbori in tăcere

Şi ce daca lupţi?

Viţa e o luptă,

Te-nvingi chiar pe tine

Dar pieri pană la urmă,

Căci în marea de lacrimi

Te-neci zi şi noapte,

Iar moartea te strigă

Cu al său chip de ceară,

Să lupţi, să te-nvingi,

Dar slăbit de speranţe

Să devii doar un vis